Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Italienişti şi poeţi

        de Adrian Popescu

Ştefan Damian, membru al grupării literare Echinox, s-a afirmat la început ca poet. Treptat însă poezia cedează locul romanului şi nuvelei, astfel că volumele sale de proză se succed ritmic: Portrete de familie (1977), Nunta (1980), Prisma (1982), Sfârşit de vară (1985), Pisica de Eritreea (1986), Arhanghelul de sticlă (2011), Povestiri din oraşul de spini (2015), Blocul aprins (2018). Poezia va fi din nou pe primul plan abia după 1989, dar sub forma traducerii versurilor sale în limba italiană, traduceri pe care le face ca bun cunoscător al limbii de adopţie. Îi vor apărea începând cu 2013 nu mai puţin de şase culegeri la diferite edituri din Peninsulă. Italienistul, cadru didactic la Catedra de limbi romanice a Facultăţii de Litere din Cluj, condusă de regretatul Marian Papahagi, va tipări şi serioase şi ingenioase studii ca Federigo Tozzi, una lezione contestuale (2001), Versioni romene del Cantico del Frate Sole (2001), Biografie şi poezie în Renaşterea italiană (2004), Lettere dai tempi di guerra (2005) etc. Nici proza lui Ştefan Damian nu rămâne doar în limba română, versiunea italiană găseşte edituri care se arată interesate de titluri ca Racconti di Transilvania ori La farfalla dalli alibruciate.

Poezia din recentul volum, Între linii (editura Şcoala Ardeleană, 2020), mi se pare apropiată de cea a multor autori italieni congeneri românului, printr-un anumit fragmentarism şi o reţea fină de aluzii culturale, uneori pigmentate de ironii postmoderne. Cine vrea să se convingă poate consulta Poesia presente. Poezia italiană de azi, antologia Smarandei Bratu Elian şi a Aurorei Firţa Marin (de la editura Humanitas, 2020). Ştefan Damian are însuşirile necesare unui autor original, dar vibrând la spiritul şi stilul secolului, aşa cum se şi cuvine. Lirism de sugestii subtile, rar de exclamaţii, prezente şi ele. Este destul să citim, de pildă, Un viitor îndrăgostit de trecut, poemul care deschide culegerea: „Seara apar semne ciudate pe mână/ ca nişte urme de fluturi pe un nisip foarte fin/ nu ştiu cine le seamănă înfloresc odată cu sângele peste tot/ le-aş putea aduna cu mâna cealaltă/ dacă nu mi-ar fi teamă de un subtil/ miros de pelin ce-mi aduce aminte/ de haina de piele purtată-n sacoşa/ cu care mi-ai făcut semn/ să nu te urmez unde te duci…”. Indeterminare, supoziţii şi atmosferă, trei elemente congruente şi, totuşi, aducând surpriza poetică, versurile nu se pot prevedea după un fir clasic, se compun şi se destramă, aburoase, neliniştite, adunate într-un halo misterios. În această imprecizie rezidă farmecul lor. Dar nu „totu-i vis şi armonie”, apar şi parabole, ca Naţională, unde „naţiunea se scarpină mirată între sprâncene/ ar vrea să apuce întrebarea agăţată între ele/ să o oblige să vorbească/ să schimbe totul/ dar să nu schimbe nimic/ ca o bomboană plină de zahăr bolnav”.

Memoria şi sentimentul vârstei, meditaţia provocată de ritmul încetinit al vieţii par a fi temele volumului, unde metaforele insolite te reţin: „Noi care vedem fără ochi/ le dăruim celor care văd atâta lumină târzie!” sau „În zori câte un vers disperat îşi pune ochelarii şi citeşte pagina vieţii”. Destinul ca ineluctabilitate, presentimentul amurgului şi al epuizării, dar mai cu seamă senzaţia de incertitudine sunt dominante în acest volum matur. De citit excelentul poem Corespondenţă: „Intrăm în paginile vieţii/ ca într-o corespondenţă de mail/ cu persoane tot mai necunoscute/ ... Adesea câte unul nu mai nimereşte intrările/ are în faţă numai ieşiri/ şi nu ştie pe care să o aleagă/ Rămâne/ suspendat pe ecran ca ultimul măr pe o creangă/ în aşteptarea vântului”. Ştefan Damian dă dramatism vârstei a treia constrânse la o tot mai vizibilă retragere în sine, printre amintiri: „În biblioteci/ cărţile vechi sunt ca noi/ o locuinţă în care s-a instalat trecutul”.

Mihai Banciu este cunoscut ca un apreciat italienist, cu traduceri din Pirandello, Roberto Pazzi, Andrea Riccardi etc., mai rar ca autor de poezie. Unicul său volum, Bilanţ al pierderilor, revăzut, în curs de editare, adună recolta lirică a câtorva decenii. Nu avem, evident, un poet prolific, dimpotrivă, dar un autor care vrea să-şi marcheze locul în actualitatea literară şi prin lirica lui de expresie postmodernă. Cum versurile lui aparţin mai multor decenii, ele, inevitabil, poartă semnul mai multor modalităţi stilistice. Avem trei straturi, 3 cicluri a câte 33 de poeme, primele două mai ermetizante, livreşti în gustul Echinoxului prim şi al treilea în stil postmodern, cu fulgurante intuiţii poetice, transcrise direct, graţie unui moment fast, totul pornind de la peisaje citadine romane. Sunt, în fond, nişte flash-uri de mare efect, nu descrieri pedante, ci parabole foarte vii, nişte notaţii epigramatice. Autorul însă nu le izolează de poemele „ermetice”, le întreţese, să spunem, semn că le consideră aparţinând, cum sunt de fapt, aceluiaşi eu care scrie, aceleiaşi voci auctoriale.

Calităţile sale de italienist l-au recomandat pentru o serioasă carieră diplomatică, astfel îl găsim după 1989 având misiuni culturale la Veneţia şi Roma. Desigur că atmosfera oraşelor italiene amintite, frecventarea cercurilor literare italiene, redacţia selectei reviste romane Poeti e Poesia a lui Elio Pecora, de pildă, nu au rămas fără ecou. Notaţiile însoţite de meditaţii lirice dau o particulară culoare poemelor sale concentrate, acute, uneori un fel de haiku-uri postmoderne. Mihai Banciu ne reţine atenţia mai ales prin aceste notaţii concentrate, profunde, elegant-melancolice, unde experienţa sa romană, informaţia livrescă, spiritul curios s-au sublimat în versuri tăiate decis într-o materie primă, realitatea imediată, înnobilată de intelect. Avem în Istorie o surprinzătoare aducere în prezent a Antichităţii latine, cu fineţea unui observator familiarizat cu lumea Cetăţii eterne. Percutantă este şi pseudo-idilica poezie Crug de vară: „E vară grea la Roma/ S-au bronzat până şi statuile din Vila Borghese (aripile/ li s-au lipit de trup)./ Sahara s-a mutat pe Gianicolo”. Nu lipseşte ironia faţă de homo turisticus din poezia Vrie, nici redescoperirea simplităţii, prin numirea pur şi simplu a speciilor în Rosturile simple.

Este limpede că autorul se joacă uneori cu silabele, amuzat de posibilităţile lor, inventând aliteraţii de genul „parcele parcă prind presuri prin parcuri” sau cultivând rimele interne în poezia Jumătate de lună. Aş mai cita pentru a sublinia arta transmutării cotidianului în poezie autenticistă versurile: „Pe Via Adige, stau ochi în ochi cu porumbeii din curtea interioară./ Ultima rază de soare trece de colţul blocului/ Simt cum lipseşte încă o bucată din inimă”. Dar şi un poem sugestiv, rafinat erotic ca Euxinus, trebuie remarcat pentru misteriosul lui aer arhaic: „O! Vântul miazănopţii care-ţi anină-n păr cercel de ploaie/ De la ospăţul geţilor doar toarta/ ulciorului de mied”. „Drona albastră a copilăriei”, cum metaforizează Mihai Banciu, planează discret asupra multor versuri, dar reperele romane, italiene în general, marchează o vârstă matură, unde copilăria e absorbită. „Iarbă, tăcere şi sud, cele trei capitale ale naşterii mele”, se confesează poetul, trei etape ale vieţii, cum le interpretez. Sau copilăria, tăcerea impusă, sudul mirific al Italiei. Un bilanţ al unor victorii discrete, nu al „pierderilor” trecerilor, cât al unor însumări sufleteşti, singurele care contează. Elio Pecora, poetul italian pe care-l aminteam, va recomanda şi un volum de poezii în limba italiană de Mihai Banciu, Il dovere della malinconia. Poemi italici (Empiria, 2017).

© 2007 Revista Ramuri